Victimă a regimului opresiv comunist, prin rezistenţa sa în anii grei de
temniţă, Iuliu Maniu a fost un simbol al speranţei şi al dorinţei de
libertate pentru români, în timpul anilor duri ai dictaturii comuniste.
Personalitate de prim rang a vieţii politice interbelice, cu o carieră politică îndelungată cuprinzând aproape 6 decenii de activitate, de mai multe ori prim-ministru al României, Iuliu Maniu se stingea din viaţă la Sighet pe 5 februarie 1953 în urma tratamentului inuman aplicat de regimul comunist.
Cu toate acestea, certificatul său de deces nu avea să fie înregistrat decât patru ani mai târziu. Batjocoritor, în acest act emis pe 20 iulie 1957 se menţiona că Maniu era "fără ocupaţie" şi că murise de "insuficienţă circulatorie şi miocardită cronică". Nicio menţiune despre chinurile la care fusese supus în închisoare, nicio vorbă despre activitatea de decenii a marelui om politic în slujba ţării, pe parcursul uneia dintre cele mai tulburi perioade ale istoriei.
Un fapt extraordinar, ce vorbeşte de la sine despre Maniu, s-a petrecut acum câteva zile, la 63 de ani de la moartea sa. Cu ocazia lucrărilor de reabilitare a casei lui Maniu, ce s-au desfăşurat în toamna anului trecut, veranda imobilului a fost decopertată şi în peretele casei a fost descoperită o placă de calcar din anul 213, aparţinând împăratului roman Caesar Marcus Aurelius Antoninus.
În anul 213 au fost inscripţionate şase astfel de plăci, din care, până astăzi, au fost păstrate doar trei. Două dintre acestea se află la Muzeul din Zalău, iar una a fost salvată în anul 1934 de către Maniu, care a înţeles valoarea acesteia, şi, pentru a o feri de intemperii, a zidit-o în peretele verandei casei de la Bădăcin, unde se află şi astăzi, în stare foarte bună de conservare.
„În acea vreme nu existau muzee şi era o practică a familiilor de nobili să salveze obiectele vechi de la pieire. Astfel, Iuliu Maniu a salvat placa găsită de nişte ţărani, încastrând-o în peretele casei de la Bădăcin, în anul 1934. De-a lungul anilor, placa a fost acoperită cu var de cei care au avut în primire casa, dar aceasta a rămas intactă”, a povestit custodele casei, Cristian Borz.
Creionarea foarte succintă a vieţii marelui Iuliu Maniu începe cu menţionarea naşterii sale, la 8 ianuarie, 1873 în localitatea sălăjeană Bădăcin, situată în zona Şimleul Silvaniei.
Născut într-o familie de nobili români al cărei nume sub forma prescurtată (Man) apare menţionat într-o diplomă din 1699, Maniu a fost descendent pe linie paternă din Simion Bărnuţiu iar pe linie maternă din memorandistul Iuliu Coroianu. Bunicul său Teodor a fost căsătorit cu una dintre cele 6 surori ale lui Simion Bărnuţiu, iar prin mama sa, Clara, se înrudea cu Ion Raţiu.
Conform tradiţiei familiale a urmat studii juridice la universităţi din Cluj, Budapesta şi Viena, luându-şi doctoratul în drept în 1896. Contextul formării intelectuale a fost fundamental în definirea personalităţii sale.
Începuturile activităţii politice a lui Maniu se suprapun unei perioade agitate, caracterizată de acţiuni ale românilor împotriva dualismului austro-ungar. În 1892 devine membru şi preşedinte al Societăţii academice „Petru Maior”, iar în 1894 constituie împreună cu studenţi români, sârbi şi slovaci, o organizaţie ce-şi propunea să lupte pentru emanciparea naţionalităţilor din Austro-Ungaria.
În 1897 devine unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni, la numai 24 de ani, iar în 1906, candidând în circumscripţia electorală Vîntu de Jos, comitatul Arad, este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta.
În Parlamentul de la Budapesta a stabilit relaţii cu grupul sârbilor şi slovacilor constituind „Clubul Parlamentar al naţionalităţilor”, în această calitate susţinând, la 22 mai 1906 o dată cu deschiderea Dietei, punctul de vedere ale celor 3 naţionalităţi.
La începutul primului război mondial, deşi scutit de obligaţiile militare, în calitatea sa de avocat al Mitropoliei Unite, Maniu a fost trimis locotenent de artilerie pe frontul italian de unde va dezerta în vara lui 1918 şi va constitui la Viena în 31 octombrie 1918 – Sfatul Militar Român. Este ales preşedinte al Consiliului Dirigent, organism ce a acţionat la Sibiu ca un adevărat guvern al Transilvaniei, până la dizolvarea sa la 4 aprilie 1920 de către guvernul Averescu.
La Adunarea Naţională de la Albă Iulia Maniu a susţinut rezoluţia de unire şi, la 9 august 1919, o dată cu moartea lui Gh. Pop de Băseşti, este ales preşedinte al Partidului Naţional Român care obţine la alegerile din noiembrie 1919, 169 de mandate întrecând toate celelalte partide. Solicitat de rege pentru formarea noului guvern, Maniu refuză, motivând că nu cunoaşte suficient de bine limba franceză pentru a reprezenta ţara la Conferinţa de Pace. Motivaţia reală a acestui gest poate fi identificată în calculul politic al liderului Partidului Naţional Român, care nu dorea semnarea unui tratat cu Austria, ce legitima intervenţia în treburile interne ale statului român, sub pretextul supravegherii drepturilor minorităţilor.
Guvernul este format de vicepreşedintele Partidului Naţional Român, Al. Vaida-Voevod, care va semna acest tratat.
Între 1922-1926 se manifestă împotriva guvernului liberal şi a adoptării noii constituţii. Obiectivul fundamental era înlăturarea guvernului liberal şi constituirea unei platforme antiliberale.
În ianuarie 1925 are loc fuziunea între Partidul Naţional Român şi Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc vor depune liste comune la alegerile parlamentare din iunie 1926, sub titulatura „Blocul Naţional Ţărănesc”, obţinând 28% din voturi. În paralel sunt purtate discuţii între Maniu şi Mihalache pentru fuziunea celor două partide.
La 10 octombrie 1926 Iuliu Maniu este ales preşedinte al noului Partid Naţional Ţărănesc, care va deveni cel mai important partid de opoziţie.
Maniu deţine funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri – (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930). În această calitate evită să se implice direct în rezolvarea problemelor concrete, lăsând libertate de acţiune miniştrilor.
La 6 iunie 1930 Carol revine în ţară şi la 7 iunie guvernul Maniu demisionează, sub motivaţia că jurase credinţă regelui Mihai. Maniu îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri între (13 iunie-8 octombrie 1933) şi între (20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933).
Pentru Iuliu Maniu începe o perioadă dificilă, încercând să se opună distrugerii regimului democratic, motiv care l-a condus la respingerea
ofertelor de colaborare din partea suveranului. Între acestea pot fi menţionate: opoziţia faţă de înfiinţarea la 15 octombrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale.
Iuliu Maniu s-a opus în permanenţă guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înfiinţării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, o formaţiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeaşi zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu şi alţi cincizeci de membri importanţi (ardeleni şi bănăţeni) ai Partidului Naţional Ţărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din
Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938 în care este sever criticată
dictatura regală şi centralizarea excesivă a ţării.
După eşecul politicii lui Carol al II-lea şi pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întâlnirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator.
În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Potrivit Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, Maniu i-a explicat astfel lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe
care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci. Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rând pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.
În anii regimului autoritar carlist P.N.Ţ.-ul îşi continuă activitatea, chiar dacă formal era dizolvat.
Este considerat de mulţi contemporani ca ezitant, nedecis, evitând să-şi asume răspunderea în momente importante. După abdicarea regelui Carol II
şi instaurarea noului regim politic Maniu refuză să-şi asume actul guvernării, iar mai apoi colaborarea oficială cu Mareşalul Antonescu, apărând mai degrabă ca opozant al acestuia, în ciuda existenţei unei intense corespondenţe între cei doi.
În august 1944 ia parte la acţiunea de politică de răsturnare a lui Ion Antonescu şi, nedorind să-şi lege numele de semnarea armistiţiului, refuză din nou şefia guvernului, considerând că ţara trebuie condusă de un militar, în persoana generalului Sănătescu.
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.
Îndeplineşte funcţia de Ministru Secretar de Stat între 23 august – 4 noiembrie 1944 şi se opune satelizării României de către URSS. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalul Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii îi scria reprezentantului său la Bucureşti într-o telegramă strict confidenţială
că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.
În decembrie 1944 refuză formarea unui cabinet de uniune naţională, convins că nu poate promova o politică independentă de Moscova.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.
A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti care astfel au condus România ilegal timp de 43 de ani.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” in procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiţie a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunţată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din Bucureşti.
Personalitate de prim rang a vieţii politice interbelice, cu o carieră politică îndelungată cuprinzând aproape 6 decenii de activitate, de mai multe ori prim-ministru al României, Iuliu Maniu se stingea din viaţă la Sighet pe 5 februarie 1953 în urma tratamentului inuman aplicat de regimul comunist.
Cu toate acestea, certificatul său de deces nu avea să fie înregistrat decât patru ani mai târziu. Batjocoritor, în acest act emis pe 20 iulie 1957 se menţiona că Maniu era "fără ocupaţie" şi că murise de "insuficienţă circulatorie şi miocardită cronică". Nicio menţiune despre chinurile la care fusese supus în închisoare, nicio vorbă despre activitatea de decenii a marelui om politic în slujba ţării, pe parcursul uneia dintre cele mai tulburi perioade ale istoriei.
Un fapt extraordinar, ce vorbeşte de la sine despre Maniu, s-a petrecut acum câteva zile, la 63 de ani de la moartea sa. Cu ocazia lucrărilor de reabilitare a casei lui Maniu, ce s-au desfăşurat în toamna anului trecut, veranda imobilului a fost decopertată şi în peretele casei a fost descoperită o placă de calcar din anul 213, aparţinând împăratului roman Caesar Marcus Aurelius Antoninus.
În anul 213 au fost inscripţionate şase astfel de plăci, din care, până astăzi, au fost păstrate doar trei. Două dintre acestea se află la Muzeul din Zalău, iar una a fost salvată în anul 1934 de către Maniu, care a înţeles valoarea acesteia, şi, pentru a o feri de intemperii, a zidit-o în peretele verandei casei de la Bădăcin, unde se află şi astăzi, în stare foarte bună de conservare.
„În acea vreme nu existau muzee şi era o practică a familiilor de nobili să salveze obiectele vechi de la pieire. Astfel, Iuliu Maniu a salvat placa găsită de nişte ţărani, încastrând-o în peretele casei de la Bădăcin, în anul 1934. De-a lungul anilor, placa a fost acoperită cu var de cei care au avut în primire casa, dar aceasta a rămas intactă”, a povestit custodele casei, Cristian Borz.
Creionarea foarte succintă a vieţii marelui Iuliu Maniu începe cu menţionarea naşterii sale, la 8 ianuarie, 1873 în localitatea sălăjeană Bădăcin, situată în zona Şimleul Silvaniei.
Născut într-o familie de nobili români al cărei nume sub forma prescurtată (Man) apare menţionat într-o diplomă din 1699, Maniu a fost descendent pe linie paternă din Simion Bărnuţiu iar pe linie maternă din memorandistul Iuliu Coroianu. Bunicul său Teodor a fost căsătorit cu una dintre cele 6 surori ale lui Simion Bărnuţiu, iar prin mama sa, Clara, se înrudea cu Ion Raţiu.
Conform tradiţiei familiale a urmat studii juridice la universităţi din Cluj, Budapesta şi Viena, luându-şi doctoratul în drept în 1896. Contextul formării intelectuale a fost fundamental în definirea personalităţii sale.
Începuturile activităţii politice a lui Maniu se suprapun unei perioade agitate, caracterizată de acţiuni ale românilor împotriva dualismului austro-ungar. În 1892 devine membru şi preşedinte al Societăţii academice „Petru Maior”, iar în 1894 constituie împreună cu studenţi români, sârbi şi slovaci, o organizaţie ce-şi propunea să lupte pentru emanciparea naţionalităţilor din Austro-Ungaria.
În 1897 devine unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni, la numai 24 de ani, iar în 1906, candidând în circumscripţia electorală Vîntu de Jos, comitatul Arad, este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta.
În Parlamentul de la Budapesta a stabilit relaţii cu grupul sârbilor şi slovacilor constituind „Clubul Parlamentar al naţionalităţilor”, în această calitate susţinând, la 22 mai 1906 o dată cu deschiderea Dietei, punctul de vedere ale celor 3 naţionalităţi.
La începutul primului război mondial, deşi scutit de obligaţiile militare, în calitatea sa de avocat al Mitropoliei Unite, Maniu a fost trimis locotenent de artilerie pe frontul italian de unde va dezerta în vara lui 1918 şi va constitui la Viena în 31 octombrie 1918 – Sfatul Militar Român. Este ales preşedinte al Consiliului Dirigent, organism ce a acţionat la Sibiu ca un adevărat guvern al Transilvaniei, până la dizolvarea sa la 4 aprilie 1920 de către guvernul Averescu.
La Adunarea Naţională de la Albă Iulia Maniu a susţinut rezoluţia de unire şi, la 9 august 1919, o dată cu moartea lui Gh. Pop de Băseşti, este ales preşedinte al Partidului Naţional Român care obţine la alegerile din noiembrie 1919, 169 de mandate întrecând toate celelalte partide. Solicitat de rege pentru formarea noului guvern, Maniu refuză, motivând că nu cunoaşte suficient de bine limba franceză pentru a reprezenta ţara la Conferinţa de Pace. Motivaţia reală a acestui gest poate fi identificată în calculul politic al liderului Partidului Naţional Român, care nu dorea semnarea unui tratat cu Austria, ce legitima intervenţia în treburile interne ale statului român, sub pretextul supravegherii drepturilor minorităţilor.
Guvernul este format de vicepreşedintele Partidului Naţional Român, Al. Vaida-Voevod, care va semna acest tratat.
Între 1922-1926 se manifestă împotriva guvernului liberal şi a adoptării noii constituţii. Obiectivul fundamental era înlăturarea guvernului liberal şi constituirea unei platforme antiliberale.
În ianuarie 1925 are loc fuziunea între Partidul Naţional Român şi Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc vor depune liste comune la alegerile parlamentare din iunie 1926, sub titulatura „Blocul Naţional Ţărănesc”, obţinând 28% din voturi. În paralel sunt purtate discuţii între Maniu şi Mihalache pentru fuziunea celor două partide.
La 10 octombrie 1926 Iuliu Maniu este ales preşedinte al noului Partid Naţional Ţărănesc, care va deveni cel mai important partid de opoziţie.
Maniu deţine funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri – (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930). În această calitate evită să se implice direct în rezolvarea problemelor concrete, lăsând libertate de acţiune miniştrilor.
La 6 iunie 1930 Carol revine în ţară şi la 7 iunie guvernul Maniu demisionează, sub motivaţia că jurase credinţă regelui Mihai. Maniu îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri între (13 iunie-8 octombrie 1933) şi între (20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933).
Pentru Iuliu Maniu începe o perioadă dificilă, încercând să se opună distrugerii regimului democratic, motiv care l-a condus la respingerea
ofertelor de colaborare din partea suveranului. Între acestea pot fi menţionate: opoziţia faţă de înfiinţarea la 15 octombrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale.
Iuliu Maniu s-a opus în permanenţă guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înfiinţării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, o formaţiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeaşi zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu şi alţi cincizeci de membri importanţi (ardeleni şi bănăţeni) ai Partidului Naţional Ţărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din
Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938 în care este sever criticată
dictatura regală şi centralizarea excesivă a ţării.
După eşecul politicii lui Carol al II-lea şi pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întâlnirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator.
În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Potrivit Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, Maniu i-a explicat astfel lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe
care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci. Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rând pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.
În anii regimului autoritar carlist P.N.Ţ.-ul îşi continuă activitatea, chiar dacă formal era dizolvat.
Este considerat de mulţi contemporani ca ezitant, nedecis, evitând să-şi asume răspunderea în momente importante. După abdicarea regelui Carol II
şi instaurarea noului regim politic Maniu refuză să-şi asume actul guvernării, iar mai apoi colaborarea oficială cu Mareşalul Antonescu, apărând mai degrabă ca opozant al acestuia, în ciuda existenţei unei intense corespondenţe între cei doi.
În august 1944 ia parte la acţiunea de politică de răsturnare a lui Ion Antonescu şi, nedorind să-şi lege numele de semnarea armistiţiului, refuză din nou şefia guvernului, considerând că ţara trebuie condusă de un militar, în persoana generalului Sănătescu.
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.
Îndeplineşte funcţia de Ministru Secretar de Stat între 23 august – 4 noiembrie 1944 şi se opune satelizării României de către URSS. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalul Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii îi scria reprezentantului său la Bucureşti într-o telegramă strict confidenţială
că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.
În decembrie 1944 refuză formarea unui cabinet de uniune naţională, convins că nu poate promova o politică independentă de Moscova.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.
A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti care astfel au condus România ilegal timp de 43 de ani.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” in procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiţie a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunţată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din Bucureşti.
